| |
|
|
|
|
|
| HAMLET de William Shakespeare |
| Prezentare |
Prin Hamlet vorbim despre noi, cei de acum, din 2009. Montarea este foarte directă şi de aceea loveşte spectatorul ”la ficaţi, în plin”, spune Marius Stănescu, actorul care îl interpretează pe Hamlet, prinţul Danemarcei, în montarea care durează aproape patru ore. Spectacolul îşi propune să abordeze, într-o manieră modernă, piesa lui Shakespeare.
„Nu este un spectacol cu artificii teatrale, ci foarte uman, axat pe relaţia dintre personaje. Povestea este cea care rămâne importantă. Este un «Hamlet» azi, cu problemele pe care într-un mod absolut remarcabil le întâlneşti peste tot”, completează George Ivaşcu, directorul Teatrului Metropolis.
Doi „Hamleţi” pe aceeaşi scenă
În acest spectacol joacă actori care au mai avut roluri în „Hamlet”. Unul dintre ei este chiar Marius Stănescu, interpretul rolului principal din actualul spectacol.
„De doi ani joc în «Hamletmachine» de Heiner Müller, în regia lui Dragoş Galgoţiu, la Teatrul Odeon (pentru care i-a fost acordat Premiul UNITER pentru cel mai bun actor, în 2007, n.r.) şi care e un soi de esenţă a «Hamletului» lui Shakespeare. Iar acum se întâmplă «Hamletul» lui Shakespeare.
Din câte am auzit, în toată Europa nu ştiu dacă a mai fost un actor care să-i joace pe amândoi în acelaşi timp”, mărturiseşte Marius Stănescu. El este de părere că s-ar putea ca după acest rol, „Hamletul” lui Müller să capete conotaţii mult mai profunde.
„Şi «Hamletul» lui Shakespeare are o substanţă mult mai puternică, pentru că, într-un fel, l-am trăit deja. Este o experienţă unică să-i joci în acelaşi timp, să ieşi dintr-un Hamlet şi să intri în altul.
Eu abia aştept să îi joc în aceeaşi săptămână, pentru că atunci va fi un alt fel de control interior. Sunt foarte curios şi este un experiment şi pentru mine să-i fac să semene, dar să nu «răsară» unul cu altul. Pentru că forma fizică este alta, dar dimensiunea interioară este similară”, ne-a declarat Marius Stănescu.
Şi Sorin Leoveanu a fost „Hamlet”, în celebrul spectacol regizat de Vlad Mugur, la Teatrul Naţional din Cluj. Actorul va interpreta acum un rol la fel de dificil, cel al regelui Claudius. Primele reprezentaţii ale spectacolului de la Metropolis vor avea loc pe 14, 15 şi 16 ianuarie, de la ora 18.00.
“Prin «Hamlet» vorbim despre cei din 2009” - Marius Stănescu.
O experienţă cu repetiţie
Pe lângă Marius Stănescu şi Sorin Leoveanu mai urcă pe scenă Alexandru Repan, Florin Zamfirescu sau Coca Bloos. Şi Alexandru Repan a mai jucat în „Hamlet”, rolul lui Claudius, într-un spectacol regizat de Dinu Cernescu.
„Este un spectacol foarte cald, pentru că în prim-plan apar actorii. Ei au mai avut legătură cu această lume a lui Shakespeare.
Aşadar, nu este un Hamlet la prima vedere, ci cu actori maturi care au traversat deja dramele personajelor”, spune George Ivaşcu, directorul Teatrului Metropolis.
Spectacolul este realizat după o adaptare semnată de criticul Alice Georgescu.
Adevărul
Dan Boicea
---------------------------------
În numele tatălui...
László Bocsárdi a pus în scenă o construcţie intelectuală şi un palpitant joc al ideilor. Teatrul Metropolis îşi face loc în peisajul teatral bucureştean afişând un profil distinct din care nu lipseşte cea mai celebră piesă a literaturii universale: „Hamlet” de William Shakespeare.
Tatăl nu e regele bun, bărbatul falnic deplâns de Hamlet, înşelat de regină şi ucis de propriul lui frate. Când i se înfăţişează prinţului orfan cerând răzbunare, Florin Zamfirescu e o fantomă venită de la colţul străzii, mai curând din lumea aceasta, decât din cealaltă: e un bărbat destul de vârstnic, cârcotaş, chinurile iadului de care se plânge nu sunt nemeritate.
E o primă deplasare a ramei încercuind povestea prinţului. Şi pe parcursul spectacolului rama continuă să se fragmenteze, lăsând goluri acolo unde totul părea cunoscut, consolidând alte conexiuni. Regizorul László Bocsárdi pune în scenă o construcţie intelectuală, un joc al ideilor, o poveste cunoscută, sfâşiată de fragmentarismul postmodernităţii.
Decorul lui József Barta slujeşte admirabil alternanţa interior/exterior, induce ideea lumii ca labirint, a timpului care şi-a ieşit din ţâţâni, a Danemarcei - închisoare.
La sfârşit, Horatio moare şi nu el ne restituie „faptele” aşa cum i-a cerut prinţul, faptele au ajuns la noi trecând prin povestirile şi unghiurile de interpretare ale altora.
Motivaţiile sunt cele produse de personaje, nu de naratorul prieten. Operând cu ipoteze, spectacolul dansează pe lângă linia cauză – efect şi pune în planul doi sentimentele.
Ambiguităţi, rupturi, contrarii
Cel mai aproape de adevăr sunt groparii, ei înţeleg „acele multe lucruri de pe cer şi de pe pământ despre care habar nu are filozofia lui Horatio”. Ei, Coca Bloos şi Igor Caras ştiu ce este zădărnicia, cât de inutilă este prefăcătoria în buza mormântului.
Comentariul lor, alcătuit din gesturi, muzică, priviri constituie adevărata ramă a spectacolului şi, la fel ca întotdeauna, Coca Bloos ştie să dea valoare de prim plan umbrelor şi gândurilor nerostite. Acest alt fel de a juca rimează şi cu alte personaje, dar nu cuprinde toată rolurile importante: personajele se măsoară cu imaginea, producând un şir de ambiguităţi şi de rupturi, revenind actorilor misiunea de a crea armonia contrariilor.
Ceea ce-i reuşeşte admirabil Ioanei Anton: Ofelia, şcolăriţa modestă, îndrăgostita naivă poate fi oricând femeia nestatornică presimţită de Hamlet, actriţa având resursele pentru a crea tristeţea acestei transformări. Regina, Diana Cavallioti, e o femeie stupidă, soţie aproximativă, mamă incompetentă, dar actriţa nu are decât poza rolului, nu şi substanţa lui. Claudius - o forţă a vicleniei, muşchi coordonaţi de un creier pofticios...
Sorin Leoveanu dotează această energie cu mister, cu inspiraţie, amănuntele răului se organizează sub ochii spectatorului, dar mai rămâne un rest, un potenţial surprinzător. În Polonius, Alexandru Repan construieşte o ipocrizie fără fisură, slugărnicia maschează inteligenţa personajului.
Prea apăsat pentru stilul problematic al spectacolului. În Hamlet, Marius Stănescu expune amănunţit şi cu metodă modulele nebuniei, iar vibraţia tragică ar trebui – cred – să provină din neputinţa lui de a folosi mijloacele „lor” pentru a se răzbuna.
Pornit într-o cursă de durată, interpretul se poticneşte în faţa unui obstacol, încercând (şi supralicitând) să prindă rolul din urmă. Poate l-am văzut eu într-o seară proastă.
Confruntată cu ambiţia concepţiei, realitatea spectacolului spune ceva despre necesitatea de a asigura condiţiile necesare omogenizării unei distribuţii eterogene, despre răgazul necesar pentru fluidizarea conexiunilor dintre scene, pentru precizarea ritmului.
ADEVARUL LITERAR
Magdalena Boiangiu
---------------------------------
"Hamlet" contra raţiunii
Cheia spectacolului este turnanta, cu un decor funcţional, creat de Bartha József, din care pot fi desprinse diverse concepţii. E ca o maşinărie, o construcţie, la prima vedere, cu două feţe, încorporând uşi, oglinzi, cavouri. Turnanta se mişcă, iar timpul se învârte. Funcţionează singură, neştiind ce aduce în următorul moment. La fiecare rotire e altceva, e altcineva. Îţi poţi imagina: Palatul Elsinore; un loc populat de oricine – burghezi, contemporani; un cimitir pregătit pentru omenire. Sau este cercul în care trăieşte Hamlet şi nu poate ieşi din el niciodată.
MOARTEA – TEMA CENTRALĂ
László Bocsárdi pune accent pe tema morţii. Groparii sunt primii care apar în scenă şi ultimii care pleacă din scenă. Ei încep şi încheie povestea care are mulţi morţi. Regizorul punctează starea lipsită de raţiune, pentru că aşa vede el piesa "Hamlet". Toată lumea moare. Nici un personaj nu rămâne viu, în afară de gropari. E "omorât" şi Horaţio, cel lăsat în viaţă de Shakespeare ca să spună povestea Prinţului de Danemarca.
Concomitent cu scena morţii Ofeliei, regizorul creează o situaţie iraţională. Toţi cei care îşi pierd viaţa intră singuri în morminte. Groparii fac rânduielile, ei fiind administratorii întreprinderii numite Moartea.
TRISTEŢEA ŞI NEBUNIA
În acest spectacol, personajele râd doar atunci când le domină nebunia. Hamlet, interpretat de Marius Stănescu, este influenţat vizibil de năluca lui Hamlet-tată, întruchipat de Florin Zamfirescu în modul cel mai realist. Duhul se vrea răzbunat cu orice preţ: apare direct în ochii minţii Prinţului, iar acesta începe să-şi piardă raţiunea. Jocul lui Marius Stănescu ţine personajul "treaz". Monologul lui Hamlet nu este spus în linişte, aşa cum ne-am obişnuit să-l ascultăm. La un capăt de scenă, actorul rosteşte textul pe fondul unui zgomot muzical dezordonat, creat la acordeon de actorul Igor Caras (unul dintre Gropari şi Actorul-regină). Este indusă starea de târg, de bâlci, când nimeni nu ascultă. În această atmosferă, Hamlet trebuie să capteze atenţia.
Interesant de remarcat faptul că regizorul a indus ideea a două perechi mamă-fiu: Regina şi Hamlet şi cei doi gropari, care pot fi recunoscuţi ca mamă şi fiu. Pentru a motiva comportamentul Reginei ca o femeie pasională, slabă de caracter, care se mărită imediat după moartea soţului, László Bocsárdi a ales pentru acest rol o actriţă foarte tânără, lipsită şi de experienţa scenică – Diana Cavallioti. În schimb, partenerul care o fascinează e un "bărbat adevărat", o poate domina uşor. În rolul lui Claudius joacă cu uşurinţă Sorin Leoveanu, impresionând şi de această dată prin prestanţa sa artistică (a făcut şi un rol Hamlet memorabil, la Naţionalul clujean). În una din scene e sugerat păcatul, el realizând momentul extraordinar. Regizorul creează aici o stare de biserică, în care stau pe scaune preoţii, iar regele impostor îşi "trăieşte" păcatul.
Alexandru Repan dă naştere unui Polonius care este când sarcastic, când umil sau naiv. Pe Laertes îl joacă destul de convingător Matray Laszlo. Deşi foarte tânără (dar cu începuturi promiţătoare), Ioana Anastasia Anton o aduce în scenă pe Ofelia deloc visătoare. Se agaţă de dilema pe cine să creadă: pe Hamlet – bărbatul care îi strecoară în suflet sentimentul dragostei – sau pe fratele şi pe tatăl său – care o sfătuiesc să se ferească de Prinţ. Cristian Moţiu îl întruchipează, cu vizibilă emoţie, pe un Horaţio atent faţă de prietenul său. Cei doi foşti colegi ai lui Hamlet chemaţi acum să-l spioneze, Rozencrantz şi Guildenstern, sunt jucaţi, cu puţină flexibilitate, de Sorin Dobrin şi respectiv Alin Teglaş. Apare în scenă şi preotul (Romeo Tudor), venit de fapt la înmormântarea Ofeliei, ca să refuze oficierea slujbei.
Partitura celor doi gropari este destul de semnificativă. Pe aceste două roluri au fost aleşi Coca Bloos – actriţă cu disponibilităţi nelimitate, mereu aşteptată de public – şi Igor Caras – un actor de o forţă scenică incredibilă, mai puţin cunoscut de publicul din România, el jucând la Teatrul Naţional din Chişinău.
jurnalul.ro
Maria Sarbu
---------------------------------
|
| |
 |
|
| |
|
|
|
|
